Istoria și sufletul unei Fundații

Acum vreo treizeci de ani, lucrând încă la Patriarhie ca arhimandrit și director al Institutului Biblic, am cedat insistențelor și argumentelor fratelui meu și, folosindu-mi economiile de la CEC, provenite din drepturile mele de autor, mi-am cumpărat o garsonieră în plin centru al Capitalei, ca să am la bătrânețe un adăpost de refugiu pentru eventualitatea că, incomod cum sunt, mi s'ar refuza o chilie într'o așezare monahală. Evident, pe vremea aceea nici nu visam că voi deveni arhiepiscop și mitropolit.

Personal, am folosit-o foarte puțin, preferând mânăstirea Văratec, din Moldova, unde mă retrăsesem după pensionarea din 1982. Am pus-o însă la dispoziția fratelui meu, devenit victima unei suferințe care l-a chinuit vreme de unsprezece ani și din care l-a eliberat decesul din ianuarie 2006.

Nemaiavând trebuință de garsonieră, am pus-o în vânzare prin intermediar. Nu știam că valoarea ei crescuse de patru ori, așa că m'am pomenit în posesia nesperatei sume de 40.000 de Euro, transferată de către cumpărător în contul meu din Banca Transilvania.

Tot gândindu-mă cum aș putea-o folosi, mi-am adus aminte de copilul care, în 1933, intra ca elev în Seminarul Central din București, fără ca părinții lui, decăzuți într'o stare de criză economică vecină cu sărăcia, să-i poată oferi un minimum din necesar. Dacă fiecare din cei treizeci și șase de elevi ai clasei întâi intrau în internat cu toate cele rânduite de regulament, adică cu două costume de haine noi, două perechi de încălțăminte, lenjeria completă de corp și de pat, el intra cu o pereche de pantaloni-burlan, un veston scâlciat, o pereche de teniși – cu fața de pânză și talpa de cauciuc prinsă cu ață – și cu o scoarță țărănească, așternută pe salteaua goală, cu care se învelea. Nu l-au dat afară doar pentru că fusese admis cu medie mare și se menținea printre premianți. Ceasuri întregi am depănat amintirile acelui copil care trăise nu doar drama sărăciei, dar și pe aceea de a ști că trei sute șaizeci de elevi ai școlii, îmbrăcați frumos, cu pantalonii călcați și pantofii lustruiți, merseseră la capelă în prima Duminică a Postului Mare, unde se împărtășeau sărbătorește, în timp ce el se încuiase într'un closet și plângea înăbușit, umilit de moarte.

Din aceste amintiri s'a născut ideea Fundației Mitropolitul Bartolomeu, al cărei principal obiectiv este acela de a oferi burse tinerilor merituoși, dar cu mijloace materiale reduse, pentru ca ei, selecționați prin concurs, să poată studia la orice nivel – liceal, universitar și postuniversiar, în țară sau străinătate – în orice domeniu umanist sau științific, fără să treacă prin ceea ce am trecut eu în primele patru clase de internat.

După ce toate procedurile au fost îndeplinite și Fundația a devenit persoană juridică, am transferat suma de 40.000 de Euro din contul meu în contul acesteia, constituindu-se astfel ceea ce se cheamă în Statut capital patrimonial.

Desigur, îmi dădeam seama că, de vreme ce bursele vor fi alimentate numai din dobânzile acestui capital, el rămânând intangibil, cei 40.000 de Euro nu înseamnă aproape nimic pentru un program atât de vast, la scară națională. Așadar, porțile Fundației vor trebui deschise către toți cei care ar dori să contribuie cu ceva la mărirea capitalului patrimonial, începând cu oamenii de afaceri și terminând cu banul văduvei.

Cum însă eu, practic, nu am nici o legătură cu prima categorie, mă întrebam la cine aș putea apela să mă ajute. În acest context l-am întâlnit pe domnul Virgil Ardelean, un foarte bun enoriaș al parohiei „Sfântul Toma” din Cluj, căruia i-am dezvăluit proiectul și care s'a oferit imediat să se implice activ, fiind convins că profilul filantropic al Fundației va deschide multe inimi – și nu numai. Țin să-i aduc mulțumiri publice pentru faptul de fi devenit nervul proiectului financiar al Fundației. În foarte scurt timp mi s'au anunțat întreprinzători care doresc să devină membri fondatori asociați prin donarea unei sume echivalente sau superioare celei inițiale. Îi așteptăm și pe alții, cu contribuții mai mici, care vor dori să devină membri aderenți.

Creștinește vorbind, fiecăruia i se făgăduiește, în schimb, o comoară în cer, ceea ce, desigur, nu e puțin. Nu este însă doar atât. O bursă de studii nu e un fel de pomană menită să ajute la formarea și cariera unui tânăr. Păstrând proporțiile, ne vom aminti că bursele Fundației Gojdu i-au dat științei și culturii românești un inventator de talia lui Traian Vuia, un poet și filosof de profilul lui Lucian Blaga, un teolog de valoarea lui Dumitru Stăniloae.

Există însă și o altă dimensiune a participării la obiectivele Fundației, ca o investiție cu profit personal, direct sau indirect, iar pentru înțelegerea acesteia vă voi spune, în final, o istorie adevărată, petrecută în secolul trecut.

În Scoția trăia un țăran sărac care se numea Fleming. Într'o zi, aflându-se la lucru pe câmp, ca să-și câștige pâinea, a auzit un strigăt de ajutor, a alergat în direcția de unde venea și a dat peste un copilandru care căzuse în cursa unei mlaștini și începuse să se scufunde. L-a tras afară, l-a spălat și i-a dat drumul.

A doua zi s'a pomenit la ușa casei cu un nobil englez.

– Sunt tatăl copilului pe care l-ai salvat de la moarte și am venit să te recompensez.

– Sire, eu nu am făcut-o pentru vreo răsplată și nici nu am de gând s'o accept. Dumnezeu a vrut ca fiul dumneavoastră să strige, iar eu să fiu aproape.

– Acesta e băiatul dumitale? a întrebat nobilul, cu ochii pe tinerelul care tocmai își făcuse apariția și care era cam de aceeași vârstă cu copilul său.

– Da, e fiul meu, a răspuns țăranul.

– În cazul acesta, îmi dai voie să-i ofer copilului dumitale nivelul de educație pe care i l-aș da fiului meu?

Țăranul s'a învoit bucuros, tânărul a făcut studii strălucite, pe care și le-a desăvârșit la celebra Facultate de Medicină „Holy Cross Hospital” din Londra și a devenit savantul Alexander Fleming, cel care în 1926 a descoperit penicilina.

Între timp, fiul nobilului s'a îmbolnăvit de o gravă pneumonie și a scăpat cu viață în urma unui tratament cu penicilină.

Numele nobilului care l-a întreținut la studii pe Fleming este Randolph Churchill, iar fiul său, salvat de la moarte prin penicilina lui Fleming, a intrat în istoria glorioasă a Marii Britanii sub numele de Winston Churchill.

Ceea ce înseamnă că o binefacere se poate revărsa oricând asupra binefăcătorului, chiar și aici, pe pământ.