Argument

Home / Argument

Argument

Mitropolitul Bartolomeu

Istoria şi sufletul unei Fundaţii

           Acum vreo treizeci de ani, lucrând încă la Patriarhie ca arhimandrit şi director al Institutului Biblic, am cedat insistenţelor şi argumentelor fratelui meu şi, folosindu-mi economiile de la CEC, provenite din drepturile mele de autor, mi-am cumpărat o garsonieră în plin centru al Capitalei, ca să am la bătrâneţe un adăpost de refugiu pentru eventualitatea că, incomod cum sunt, mi s’ar refuza o chilie într’o aşezare monahală. Evident, pe vremea aceea nici nu visam că voi deveni arhiepiscop şi mitropolit.

           Personal, am folosit-o foarte puţin, preferând mânăstirea Văratec, din Moldova, unde mă retrăsesem după pensionarea din 1982. Am pus-o însă la dispoziţia fratelui meu, devenit victima unei suferinţe care l-a chinuit vreme de unsprezece ani şi din care l-a eliberat decesul din ianuarie 2006.

            Nemaiavând  trebuinţă de  garsonieră, am pus-o în vânzare prin intermediar. Nu ştiam că valoarea ei crescuse de patru ori, aşa că m’am pomenit în posesia nesperatei sume de 40.000 de Euro, transferată de către cumpărător în contul meu din Banca Transilvania.

            Tot gândindu-mă cum aş putea-o folosi, mi-am adus aminte de copilul care, în 1933, intra ca elev în Seminarul Central din Bucureşti, fără ca  părinţii lui, decăzuţi într’o stare de criză economică  vecină cu sărăcia, să-i poată oferi un minimum din necesar. Dacă fiecare din cei treizeci şi şase de elevi ai clasei întâi intrau în internat cu toate cele rânduite de regulament, adică cu două costume de haine noi,  două perechi de încălţăminte, lenjeria completă de corp şi de pat, el intra cu o pereche de pantaloni-burlan, un veston scâlciat, o pereche de tenişi  –  cu faţa de pânză şi talpa de cauciuc prinsă cu aţă – şi cu  o scoarţă ţărănească,  aşternută pe salteaua goală, cu care se învelea. Nu l-au dat afară doar pentru că  fusese admis cu medie mare şi se menţinea printre premianţi. Ceasuri întregi am depănat amintirile acelui copil care trăise nu doar drama sărăciei, dar şi pe aceea  de a şti că trei sute şaizeci de elevi ai şcolii, îmbrăcaţi frumos, cu pantalonii călcaţi şi pantofii lustruiţi,  merseseră la capelă în prima Duminică a Postului Mare, unde se împărtăşeau sărbătoreşte,  în timp ce el  se încuiase într’un closet şi plângea înăbuşit, umilit de moarte.

            Din aceste amintiri s’a născut ideea Fundaţiei Mitropolitul Bartolomeu, al cărei principal obiectiv este acela de a oferi burse tinerilor merituoşi, dar cu mijloace materiale reduse, pentru ca ei, selecţionaţi prin concurs, să poată studia la orice nivel –  liceal, universitar şi postuniversiar, în ţară sau străinătate –  în orice domeniu umanist sau ştiinţific, fără să  treacă prin ceea ce am trecut eu în primele patru clase de internat.

            După ce toate procedurile au fost îndeplinite şi Fundaţia a devenit persoană juridică, am transferat suma de 40.000 de Euro din contul meu în contul acesteia, constituindu-se astfel ceea ce se cheamă în Statut capital patrimonial.

            Desigur, îmi dădeam seama că, de vreme ce  bursele vor fi alimentate numai din dobânzile acestui capital, el rămânând intangibil, cei 40.000 de Euro nu înseamnă aproape nimic pentru un program atât de vast, la scară naţională. Aşadar, porţile Fundaţiei vor trebui deschise către toţi cei care ar dori să contribuie cu ceva la mărirea capitalului patrimonial, începând  cu oamenii de afaceri şi terminând cu banul văduvei.

            Cum însă eu, practic, nu am nici o legătură cu prima categorie, mă întrebam la cine aş putea apela să mă ajute. În acest context l-am întâlnit pe domnul Virgil Ardelean, un foarte bun enoriaş al  parohiei „Sfântul Toma” din Cluj, căruia i-am  dezvăluit proiectul şi care s’a oferit imediat să se implice activ,  fiind convins că profilul filantropic al  Fundaţiei va deschide multe inimi  – şi nu numai. Ţin să-i aduc mulţumiri publice pentru faptul de fi devenit nervul proiectului financiar al Fundaţiei.  În foarte scurt timp mi s’au anunţat întreprinzători care doresc să devină membri fondatori asociaţi prin donarea unei sume echivalente sau superioare celei iniţiale. Îi aşteptăm şi pe alţii, cu contribuţii mai mici, care vor dori să devină membri aderenţi.

            Creştineşte vorbind, fiecăruia i se făgăduieşte, în schimb, o comoară în cer, ceea ce, desigur, nu e puţin.  Nu este însă doar atât. O bursă de studii nu e un fel de pomană menită să ajute la formarea  şi cariera unui tânăr.  Păstrând  proporţiile,  ne vom aminti că  bursele Fundaţiei Gojdu  i-au dat ştiinţei şi culturii româneşti un  inventator de talia lui Traian Vuia, un poet şi filosof de profilul lui Lucian Blaga, un teolog de valoarea lui Dumitru Stăniloae.

            Există însă şi o altă dimensiune a participării la obiectivele Fundaţiei, ca o investiţie cu profit personal, direct sau indirect, iar pentru înţelegerea acesteia vă voi spune, în final, o istorie adevărată, petrecută în secolul trecut.

            În Scoţia trăia un ţăran  sărac care se numea Fleming. Într’o zi, aflându-se la lucru pe câmp, ca să-şi câştige pâinea, a auzit un strigăt de ajutor,  a alergat în direcţia de unde venea şi a dat peste  un copilandru care căzuse în cursa unei mlaştini şi începuse să se scufunde.  L-a tras afară, l-a spălat şi i-a dat drumul.

            A doua zi s’a pomenit la uşa casei  cu un nobil englez.

            – Sunt tatăl copilului pe care l-ai salvat de la moarte şi am venit să te recompensez.

            – Sire, eu nu am făcut-o pentru vreo răsplată şi nici nu am de gând s’o accept. Dumnezeu a vrut ca fiul dumneavoastră să strige, iar eu să fiu aproape.

            – Acesta e băiatul dumitale? a întrebat nobilul, cu ochii pe tinerelul care tocmai îşi făcuse apariţia şi care era cam de aceeaşi vârstă cu copilul său.

            – Da, e fiul meu, a răspuns ţăranul.

            – În cazul acesta, îmi dai voie să-i ofer copilului dumitale nivelul de educaţie pe care i l-aş da fiului meu?

            Ţăranul s’a învoit bucuros, tânărul a făcut studii strălucite, pe care şi le-a desăvârşit la celebra  Facultate de Medicină „Holy Cross Hospital” din Londra şi a devenit savantul Alexander Fleming, cel care în 1926 a descoperit penicilina.

            Între timp, fiul nobilului s’a îmbolnăvit de o gravă pneumonie şi a scăpat cu viaţă în urma unui  tratament cu penicilină.

            Numele nobilului care l-a întreţinut la studii pe Fleming este Randolph Churchill, iar fiul său, salvat de la moarte prin penicilina lui Fleming,  a intrat  în istoria glorioasă a Marii Britanii  sub numele de  Winston Churchill.

            Ceea ce înseamnă că o binefacere se poate revărsa oricând asupra binefăcătorului, chiar şi aici,  pe pământ.